Un an al renunțării

Nu a fost anul pe care mi l-am imaginat. Unii spun că a trecut foarte repede, dar pentru mine a fost infinit.

Încerc să nu îl cataloghez ca fiind rău sau bun, ci să accept tot ceea ce s-a întâmplat ca fiind parte din experiența noastră umană. Însă e atât de dureros să privesc în față toate părțile speriate din mine care vor să fugă și să se ascundă, așa cum au făcut-o timp de 33 de ani, încât uneori îmi doresc doar să fie totul așa cum a fost înainte. Fără progres, fără conștientizări și fără suferință.

Numai că asta nu se poate. Schimbarea e cea care definește viața, e energia vitală care ne circulă prin vene, prin aerul pe care îl respirăm.

Anul ăsta, mintea mea conștientă a avut un șoc. Așa cum spune Gabor Mate, corpul meu a spus cu hotărâre Nu. După câteva zile în care am planificat “cu succes” tot anul 2023, ceva din mine, aparent venind de nicăieri, a hotărât că trebuie să mă opresc. În general sunt greu de oprit, așa că a fost nevoie să se apeleze la artileria grea – atacuri de panică constante, insomnie și senzația profund neliniștitoare că nimic nu mai are sens, oricât de mult aș fi încercat să apelez la rațiunea care îmi spunea că sunt pe drumul cel bun și nu am de ce să mă simt așa.

Am mai trecut printr-o experiență asemănătoare la 21 de ani, însă atunci nu am fost deloc pregătită să fac față acestor trăiri și emoții – am îngropat totul adânc, în speranța că așa va trece. Dar nu trece. Atunci când fugi, când te ascunzi, nu faci decât să amâni inevitabilul, care crește în amploare, încet încet.

Atât de multe emoții reprimate. Lacrimi neplânse. Cuvinte înghițite. Dureri neexprimate. Limite încălcate. Nevoi neîmplinite. Teama de a fi judecată. Teama de a fi autentică. Sentimentul că nimic nu e suficient de bun. Că niciodată nu vei fi suficient de bună. Golul din suflet. Singurătatea. Dorul de părinți. Foamea de dragoste. Nevoia de Dumnezeu.

Strop cu strop, le-am adunat pe toate înăuntrul meu. Conștiincioasă, disciplinată, evitând orice conflict. Încercând să ating perfecțiunea, am ascultat orbește toate vocile critice dinăuntrul meu. Mi-am setat standarde dureros de nerealiste, și din păcate, la fel am făcut și pentru cei din jurul meu. Pentru ce?

Cel mai tare a durut (și încă doare) renunțarea la ceea ce credeam că va fi viitorul. Renunțarea la oamenii care pleacă. Renunțarea la vise vechi, care vor face loc viselor noi. Incertitudinea.

Dar pe de altă parte, așa am ajuns să mă cunosc mai bine. Să aflu cine am fost înainte să mi se spună cine ar trebui să fiu.

Am început să mă exprim mai des. Să plâng când îmi vine. Să plec când simt că nu mai aparțin. Să vorbesc cu mama. Să pun întrebări dificile. Să fumez în public. Să mă întreb dacă îmi doresc cu adevărat ceea ce e în fața mea.

Azi pot spune că înțeleg necesitatea iadului transformării. Dacă reușim să ne privim cu blândețe, putem trece cu bine prin el. E groaznic uneori? Este. M-am deshidratat total scriind aceste rânduri? Cu siguranță – dovadă îmi e mormanul de șervețele de lângă laptop. De ce nu păstrez gândurile în jurnal și le las publice? Pentru acea persoană care se va regăsi în rândurile mele și datorită lor, va avea încredere că totul va fi mai bine.

One thought to “Un an al renunțării”

  1. Cred ca cei mai curajoși oameni sunt cu cei ce isi pot arata vulnerabilitatea. Mă regăsesc pe alocuri în ceea ce ai scris și iti mulțumesc cu multa sinceritate pentru acest articol. Hugs! >:D<

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.