Mulți ani am considerat perfecționismul o calitate, un lucru cu care să mă mândresc de câte ori aveam ocazia să spun câteva cuvinte despre mine. Cui nu îi place perfecțiunea, până la urmă? Asta însemna că sunt atentă la detalii, că nu renunț până nu îmi iese perfect și că greșelile nu sunt o opțiune.
De la o vreme încoace însă, am început să port un război împotriva lui. Încet, încet, am realizat care a fost impactul perfecționismului asupra comportamentului meu. Asupra discursului meu interior, extrem de critic și lipsit de blândețe. Am evitat atât de multe posibilități, nu cumva să fac vreo greșeală și să își dea lumea seama cât sunt de imperfectă.
Acum pot spune că pot “să mă fac de râs” liniștită în diverse situații, fără să mă gândesc la asta fără oprire zile la rând. Îmi dau voie să și greșesc, să nu fiu prezentabilă, să mai spun câte o prostie și să mă las purtată de valul vieții fără restricții sau reguli.
Dar unde e limita? Cât de neperfecționiști să fim? Cum rămâne cu excelența și cu toate proiectele frumoase care au ieșit din mâinile perfecționiștilor?
Aici cred că e secretul. Să știi să te lași ghidat de dorința de perfecțiune, știind totuși că nu o poți atinge. Să îți dorești să fii mai bun ca ieri, însă fără să uiți cât de multe lucruri pentru care poți fi recunoscător ai în viața ta.