Alergăm. Non-stop.
Iar când alegem să facem în sfârșit o pauză, ne simțim depășiți, ca și cum am rata ceva. Când de fapt, ratăm prezentul.
Mintea ne aleargă de la trecut, la viitor, de la vrem mai mult, la de ce avem așa puțin. Nu avem stare și ne credem nemuritori. Sau și mai rău, credem că nimic din ceea ce facem nu are consecințe și trebuie să reușim cu orice preț.
Suntem separați de nepăsare, invidie, tehnologie, like-uri. Ne ascundem durerea și fricile ca să pară că suntem mai puternici decât ceilalți, când știm prea bine că toți suferim în tăcere.
Când ecranele se sting, rămâi tu cu tine și nu știi cum să reacționezi. Ca atunci când ești lăsat singur într-o cameră cu un om pe care de abia l-ai cunoscut și te panichezi pe dinăuntru ca un ciudat. Să îl întrebi cum îi e viața sau mai bine discuți despre subiecte fără risc de a ieși din zona de confort?
Ai văzut ultimul model de iPhone?
Da, l-am văzut, mi se pare oribil.
Ei, să știi că mie chiar îmi place. Mi l-am comandat deja pe verde, că e mai special. (Ca mine.)
Știm unii despre alții doar ceea ce alegem să share-uim pe net, nimeni nu are curaj să întrebe mai mult, de frică de a nu fi față în față cu adevărul celuilalt. Și implicit, al lui.
De ce ți-e frică? (Probabil de moarte. Și de necunoscut.)
Ce vrei să schimbi la tine? Sau la lume? (Totul. Dar nu știu de unde să încep.)
De ce alergi non-stop? (Fiindcă am uitat cum să mă bucur.)
Hai să ne fie frică împreună. Să nu înțelegem lumea împreună. Să eșuăm împreună. Să ne schimbăm împreună.
Suntem oameni, nu roboți. Ar trebui să fim mai blânzi, mai înțelegători și mai aproape unii de alții. Într-o lume a obiectivelor mărețe și a eficienței, să știm când e cazul să închidem ochii și să îl luăm în brațe pe cel de lângă noi. Cât mai e încă acolo.