Sportul vieții

Mi-a luat foarte mult timp să mă reîntorc la mișcare, am abandonat-o la finalul liceului şi nu am mai privit în urmă aproape 16 ani.

Statul la birou devenise sportul meu preferat, iar mâncarea (nu neapărat nesănătoasă, însă în cantități mult prea mari) era prietena mea mereu alături de mine, mai ales atunci când simțeam câte o emoție mai neplăcută.

Anii au trecut, mușchii au slăbit, iar grăsimea s-a depozitat pe unde a putut săraca. Au apărut pe rând durerile de spate, genunchi, entorse, letargia, insomnia, anxietatea, depresia. Până când a fost prea mult și a trebuit să mă opresc din pilotul automat care deja dădea erori grave.

Nu știam cu ce să încep, eram în derivă pe atât de multe planuri, încât era imposibil să deduc care e cauza nefericirii mele.

Ca să îmi fie mai ușor, corpul a luat o hotărâre pentru mine. Mi-a transmis-o prin insomnie și atacuri de panică, dar atunci nu vedeam atât de clar ca acum mesajul. Am început terapia cognitiv comportamentală, cu speranța că îmi voi da seama cum putem face ordine în acest creieraș copleșit. Not easy, urma să aflu destul de rapid.

Am trecut cu brio de partea logică de implementare a tuturor tehnicilor, dar tot simțeam un gol. Nu-mi dădeam voie să simt emoțiile care nu mai știau dragele de ele pe unde să iasă. Nu-mi plăcea că îmi venea să plâng, eram “slabă”. Nu îmi dădeam voie să simt tristețea, voiam să o ascund în muncă.

Am început/continuat în paralel și o căutare spirituală, care să dea un sens mai profund acestei lupte care părea că nu se mai sfârșește. M-au ajutat mulți oameni, povestindu-mi experiențele și perspectivele lor. M-au ajutat unele cursuri, câteva tehnici de meditație & rugăciune și cel mai mult, natura. În natură sunt în pace.

Călătoria nu s-a oprit acolo totuși, am continuat partea de terapie axată pe emoții, timp în care mi-am dat voie să plâng, să mânânc, să nu lucrez așa de mult. Credeam că nu se va mai termina cu roller coasterul emoțional, care îmi influența vizibil și fizicul. Ajunsesem la 73kg, ceea ce pentru o femeie de 1.63m care avea 60kg cu doar 2-3 ani în urmă era cam mult.

Anul trecut a fost despre emoții, anul ăsta e despre corp. Timp de 12 luni am participat la un curs de nutriție început primăvara trecută, așa că aveam deja suficiente cunoștințe. Mai rămânea “doar” partea de implementare.

Mi-a fost foarte greu să mă mobilizez singură, așa că am început din ianuarie să fac sport săptamânal cu un antrenor personal axat pe postură și stabilitate. Odată ce am cunoscut comunitatea femeilor care participau la acele antrenamente, parcă am prins din nou viață. Ușor, ușor, am început să văd (din nou) beneficiile activității fizice și ale unui grup de oameni cu scopuri comune.

Dar extra kilogramele erau tot acolo, cu mici variații. Atunci am luat decizia de a apela la un medic nutriționist, care să mă ghideze în direcția asta. După ce am trimis analizele cerute, mi-am primit planul nutrițional pe luna iunie, care m-a speriat inițial. Atât de multe feluri de alimente pe care trebuia să le cumpăr, și mai rău de atât, trebuia să le gătesc (gătitul nu era tocmai punctul meu forte).

Și asta nu e tot! Îmi pregătise și o serie de exerciții pe care să le fac la sală de 3-4 ori pe săptămână, pe lângă cele existente. Am urât atât de tare primele zile – eram atât de nervoasă că trebuie să gătesc și că nu aveam experiență cu majoritatea rețetelor, încât evitam să stau prea mult pe lângă oameni ca nu cumva să îmi sară țandăra.

Din a doua săptămână a devenit mai bine, aveam mâncarea pregătită mai din timp și nu mă mai prindea foamea așa des. Din a 3a am început să văd că nu mă mai strâng hainele, din a 4a am început să am mai multă încredere în proces. Și în mine.

O lună mai târziu, am cu aproape 5kg mai puține, mulți centimetri topiți de pe diverse părți ale corpului și încep să îmi simt din nou mușchii. Pe alocuri îi și văd cum încep să se definească. Acum înțeleg că ei au grijă de mine, atunci când am și eu grijă de ei.

Începe să îmi placă mersul la sală, de multe ori m-am surprins așteptând ora de plecare. Îmi place că văd acolo tot mai multe fete care vor să aibă grijă de corpul lor, nu doar să slăbească. Unele m-au ajutat cu sfaturi, altele mi-au arătat cum să reglez aparatele, unele doar mi-au zâmbit în semn de încurajare.

Care e concluzia? Că sportul face bine și că nu mă mai trezesc noaptea de când am început? Poate și asta. Dar concluzia mea de până acum e că nu există o rețetă universală, fiecare are nevoie să treacă prin procesul lui, în ordinea pe care o simte. Pentru mine a fost mentalul, spiritualul, emoționalul și de abia apoi fizicul, dar asta nu înseamnă că așa e și pentru tine. Întreabă-te de ce ai nevoie acum și încearcă să îți oferi asta, cu cât mai multă compasiune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.