Azi a fost o zi pe care vreau să o țin minte. Un exemplu de cum ceva negativ poate deveni pozitiv, când schimbăm perspectiva.
M-am trezit pe la 5, după 4 ore de somn neîntrerupt (cel puțin așa îmi spune aplicația, tind să o cred).
Starea de ”trebuie să decid ce cale să urmez mai departe în viață” nu m-a lăsat să adorm la loc, așa că mi-am pus un podcast la ureche, sperând să îmi oprească gândurile prea active și să mă ducă înapoi în lumea viselor. Doar că doamna din podcast a ținut-o prea mult pe subiectul traumei și al angoasei existențiale – cam contraintuitiv obiectivului meu de a mă liniști.
Am decis să îl opresc, să mă ridic și să deschid larg geamul. Păsările de la ora 5 au cel mai frumos cântec, de fiecare dată reușesc să mă ducă într-o stare de calm și bucurie autentică, în care nu am cum să nu mă simt iubită de Divinitate. M-am așezat relaxată înapoi în pat, așteptând să vină iar dragul de somn.
Doar că în locul lui, a venit un țânțar. Din ăla enervant, care oricât ai da din mâini și te-ai ascunde sub plapumă, reușește să se facă auzit. Am zis că asta e, nu mai am ce face, trebuie să mă ridic.
Nu știu de unde, mi-a venit în cap o melodie pe care nu am mai auzit-o de foarte mult timp – Greg Street – Good Day (Original Performance Version) ft. Nappy Roots. Mi-am pus căștile și am început să o fredonez. Să o dansez. Mă luase o stare de bună dispoziție pe care nu o am de obicei după atât de puțin somn, habar n-am de unde a venit. Mi-am dat cu apă rece pe față și am hotărât să ies în lume, că tot se laudă așa mult alergatul de dimineață.
A fost mult mai obositor decât de obicei, de abia am reușit să ajung la 2km, cu niște timpi pe care nici nu vreau să îi menționez. Orașul aproape pustiu, doar câteva mașini începuseră să stea la semafoarele plictisite. Când am ajuns pe lângă Parcul Rozelor, mi-am dat seama că aș prefera să nu mai fug, îmi doream să admir și să miros trandafirii. Am și furat unul roz dintr-o tufă, recunosc.
Dădea să se facă ora 7, merge o cafea, mi-am zis. Avem cafenele care deschid așa devreme, așa că am pornit entuziasmată spre Stația de Cafea. Dar pe ultima sută de metri m-am răzgândit, erau prea mulți studenți de Medicină pe acolo și parcă îmi doream mai multă liniște. Ar merge și o vizită la Doppio, până acolo mai făceam 20 minute și teoretic l-aș fi prins deschis (nu știam încă de programul lor special până în 10 mai), așa că mi-am continuat plimbarea cu muzica veselă în căști.
Ajung aproape de trecerea de la Bastion, verdele pietonilor începe să pâlpâie și decid să trec oricum. Asta a decis însă și șoferul mașinii care vira dreapta pe verdele intermitent. Nu îmi dau seama dacă a încercat să frâneze (căștile nu ajută la mindfulness), dar m-am simțit urcată pe partea stângă a capotei. Probabil se aștepta să fiu mai rapidă de atât, fiind în echipament de jogging. În următoarea secundă am căzut în fund (nimic grav, don’t worry), m-am ridicat buimăcită și am traversat rapid până pe partea cealaltă.
Seat Ibiza-ul albastru trăsese pe dreapta, iar primul meu instinct a fost să îi arăt degetul mijlociu și să plec. În schimb, am respirat adânc și-am făcut cu mâna mișcarea clasică a reginei Elizabeta a II-a. Mie mi s-a părut amuzat și am început să râd singură, nu știu ce părere a avut șoferul pentru că nu văd la distanță. În căști a început melodia Don’t worry, be happy și am decis să fac chiar asta. Mai puțin worry, mai mult happy.
Puteam să aleg să o văd ca pe ceva ce îmi va distruge ziua și săptămâna. Dar am ales (mulțumesc muzicii) să mă bucur că nu a fost mai grav, că sunt sănătoasă, că și eu și el (sau să fi fost o ea?) vom fi de acum încolo mai atenți, că poate e un semn să vizitez Ibiza, ca altfel vine ea peste mine. M-am bucurat mai mult de cafea, de flori, de căpșunele cumpărate pe neașteptate dintr-o curte, de oamenii cu care am vorbit azi, de posibilități, de planurile de viitor.
Ideal ar fi să nu te lovească o mașină ca să (re)conștientizezi tot ce îți este bine în viață, dar dacă vine sub forma asta mesajul, să fie primit.