Sunt liberă să fac orice. Să explorez, să mă plimb, să fac shopping, să învăț, să nu fac nimic, să pornesc un nou business, să ies la cafele în oraș.
Mi-am câștigat libertatea asta cu mulți ani de muncă în care nu mi-am dat deloc timp să “pierd vremea” și acum nu știu ce să fac cu acest premiu atât de râvnit de Cătălina cea mică. Sunt în fața unui raft de dulciuri cu sute de variante împachetate frumos, de arome diferite și mă simt obligată să aleg ceva. Fiindcă a nu alege înseamnă a irosi potențialul. Iar a alege înseamnă a renunța la celelalte variante de pe raft.
Mi-e frică să fac greșeli, de când mă știu mi-a fost teamă că nu sunt destul de perfectă. Am fost un copil invidios, mereu vigilent să nu fie alții mai buni decât el, fiindcă asta însemna automat că eu nu sunt suficient de bună. De la un punct încolo, nici nu a mai fost nevoie să mă certe nimeni, criticul meu interior a stat pe poziții să găsească ceva prin care să îmi arate că încă nu sunt ok. Că trebuie să fac mai mult, să aștept mai mult, să arăt mai bine, să îmi dovedesc valoarea.
Și ca și cum nu ar fi suficient că gândesc asta despre mine, o fac și cu ceilalți – aștept mereu mai mult de la cei din jur, văd tot ce fac greșit, îi judec și mi-e greu să îi accept și iubesc exact așa cum sunt. Imperfecți, vulnerabili, slabi, indeciși, pierduți, haotici, umani. Văd în ei tot ce nu pot accepta la mine și nu le dau voie să fie.
De unde vin toate astea? Din fericire, am trecut de etapa în care caut un răspuns, am deja o mie de explicații care mă ajută să înțeleg cum am ajuns să îmi cenzurez sinele până în punctul în care nu a mai vrut să accepte nimic din ce nu era a lui. Mă gândesc că e ca atunci când începi să îți faci atât de multe proceduri estetice, încât aproape nu te mai poți recunoaște în oglindă. Iar oglinda mea s-a spart și a trebuit să privesc în interior. Dumnezeule, cât am fugit de asta…
Asta a fost și încă este e partea cea mai grea pentru mine. Nu îmi place deloc să stau cu emoțiile mele “rele” – tristețea, frica, rușinea, vina, furia, neputința, doliul, dar învăț să le fac loc. Le dau voie să se exprime, preferabil fără să rănească alți oameni.
Acum învăț să stau cu incertitudinea. Cu indecizia următorului pas. Voi sta aici până va trece agitația tulbure și apa îmi va fi iar limpede și clară.