Sincer, aveam alte așteptări legate de cum va decurge procesul meu de “Înapoi la facultate la 35 de ani”.
În primul rând, credeam că va fi mai ușor să trec examenele, fiind o mare pasionată și consumatoare de content și cărți de psihologie în ultimii 10 ani. Și nu, nu cred că e din cauza neuroplasticității mai reduse a vârstei, îmi e ușor să țin minte detalii legate de lucrurile care mă pasionează, știu numere de telefon din cap, iar în ultimii ani am învățat chiar și ingredientele din cosmetice & aditivii alimentari. Și din nou nu, nu poate fi din cauza lipsei de timp pentru că sunt unul dintre puținii oameni norocoși care au reușit să își organizeze programul astfel încât să aibă suficient timp liber la dispoziție.
Și atunci, unde e problema, mă întreb? După primul an la Universitatea Babeș Balyai (în care am avut și prima restanță din toată viața mea de studii superioare, la o materie care chiar îmi plăcea), tind să cred că programa vrea să acopere în detaliu prea multe materii dificile încă din primul an (genetică, statistică, psihiatrie, informatică etc), ratând astfel esențialul – asimilarea cu succes a bazei psihologiei, peste care să tot construim ulterior. Deci pentru cei care se gândesc să înceapă aceasta facultate – brace yourselves!
Dar nu asta e revelația cea mai importantă pentru mine, ci alta, total neașteptată și binevenită în viața mea: faptul că nu aveam suficientă gândire critică legată de “autodiagnosticare”. Înainte de facultate, aveam tendința să iau de bune foarte multe informații și să îmi atribui mie (și altora) tot felul de etichete legate de anxietate, traumă, limbajele iubirii, tipuri de atașament, temperament, sindromul impostorului, teoriile lui Freud și tot felul de alte concepte din psihologie. Mă refer aici la informații pe care le luam din cărți de specialitate sau verificate, nu cele random de pe social media.
Am învățat asta treptat, pe măsură ce învățam despre fiecare PERSPECTIVĂ din psihologie, urmată de CRITICILE și neajunsurile ei. Fără să îmi dau seama, am început să nu mai preiau direct informațiile ca fiind adevărate pentru mine, fie ele și dovedite științific (am înțeles ce înseamnă de fapt studiile și limitările lor). Teoriile sunt constructii logice bazate pe date, observații și experimente, însă nu sunt adevărul absolut – multe dintre ele fiind modificate în timp.
M-aș fi așteptat ca această conștientizare să îmi zguduie realitatea, dar mai degrabă m-a ajutat să am mai multă încredere în mine și să fiu mai greu de influențat din exterior.
Ca exemplu, chiar săptămâna trecută am plecat singură într-o plimbare pe o vreme extrem de mohorâtă, m-am așezat pe un fotoliu din Cărturești și am citit ultima carte a lui Iulian Tănase, a cărei temă centrală este moartea. Am fost profund emoționată pe măsură ce citeam cuvintele triste, dar pacea dinăuntrul meu a rămas tot acolo. Intrasem în perspectiva lui Iulian, dar nu uitasem care e perspectiva mea. Cred că pentru prima oară, am putut să simt compasiune pentru suferința unui om/personaj, fără să îi preiau în cârcă durerea. Am plecat de acolo cu inima împăcată, admirând natura care se hidrata datorită ploii mărunte.
Pe lângă gândirea critică, a fost nevoie însă și să caut în mine valorile și credințele care mă țin nemișcată în fața furtunii. Nu a fost un drum ușor, dar acum mă simt în stare să mut munții pentru oamenii și lucrurile în care cred.
La final, las o melodie cu un titlu potrivit – S.A.R.S. – Perspektiva