Deși am venit pe lume în septembrie, niciodată nu mi-a plăcut toamna. Niciodată, până de data asta.
Toamna e perioada în care observ finalul verii cu tot ce aduce el: “degradarea” naturii, scurtarea zilei, pregătirea pentru anotimpul rece, schimbarea, renunțarea. Încă un an adăugat vârstei mele, încă un an în care încă nu am rezolvat enigma vieții (mele).
Antipatia mea față de toamnă nu a avut vreodată legătură cu exteriorul, ci doar cu ceea ce aveam în interior. Sau mai exact, cu ce nu aveam. Toamna îmi dădea un sentiment de tristețe pentru tot ce a fost și nu mai poate fi la fel, pentru alunecarea în iarna rece și împietrită. Un sentiment (uneori) paralizant că de fapt nu dețin controlul și nu pot face nimic să opresc declinul inevitabil care ne privește prin fiecare frunză ruginie. Așa că îmi umpleam programul până la refuz, doar să nu trebuiască să conștientizez și să simt tot ce venea.
De data asta însă, ceva e diferit când privesc schimbarea anotimpului. Nu pot să zic că a devenit sezonul meu preferat, dar nici nu îmi mai vine să fug de el, ci îl pot privi așa cum este.
În ultimii ani, am început să înțeleg și să îmi dau voie să simt tristețea în toată frumusețea (și urâțenia) ei. O Doamne, cât am mai fugit de ea… Dar tristețea, la fel ca oricare emoție de care fugi, nu obosește. Ea vine după tine, ca o umbră de care nu ai cum să scapi decât atunci când accepți să intri cu ea în beznă. Când treci peste frici și îi dai voie să se așeze la masa ta, să îți spună tot ce o supără.
Evident că nu se rezolvă totul la prima discuție, eu de abia am reușit să spun ceva – nu mă auzeam deloc de țipetele ei. Dar am invitat-o și a doua oară, și a treia și a patra. Ea a început să aibă încredere în mine și eu am început să înțeleg de ce apare și care e rolul ei în viața mea. Cum fără ea, nu aș mai putea simți bucuria la intensitatea pe care o simt. Nu aș mai ști care îmi sunt nevoile și nici care sunt oamenii alături de care vreau să merg pe drumul vieții. Mi-aș pierde compasiunea și durerea care mă motivează să schimb lumea în bine.
De acum înainte, vreau să văd toamna cu alți ochi. Perioada în care renunț la ce nu îmi mai servește și în care mă bucur de roadele muncii mele de peste an (indiferent că a fost emoțională, fizică, spirituală sau financiară). Îmi voi lăsa frunzele să fie purtate de vânt, în timp ce esența mea rămâne nemișcată.