E ciudat, poate chiar frustrant când mă gândesc la toți oamenii de care am fost foarte apropiată la un moment dat, și acum îmi dau seama că a trecut atâta vreme de când nu mai știu nimic despre ei, că parcă mi-e și rușine să-i întreb ce mai fac. 
În mare parte, e vorba de prietenii din liceu. Vesna (o ființă minunată, fostă colegă de clasă cu mine), mi-a adus aminte cât de dor mi-e de toți oamenii alături de care am crescut 4 ani (cel puțin) și cu care am împărțit atât de multe ore din viața mea. Ieșirile la cafea și pauzele mult râvnite în care ba jucam cruce, ba defilam pe coridoare – toate astea au năvălit la mine-n cap ca o avalanșă. Mi-e dor până și de teze, profi enervanți sau bisericuțele care se formau când începea vreun război între colegi. Poate e melancolie, sau poate trebuie să fac ceva.
Și acum stau și mă întreb… 🙂 Oare ei știu că le duc dorul rău de tot?