Eu am drumul meu, tu ai drumul tău. 
De la filozofii “Socraristotel”, până la oamenii de știință “Există o explicație!”, toți au încercat să definească viața, și implicit, sensul acesteia. Unii au capul plin de carpediem-uri, alții sunt atât de ocupați cu nimicurile, că uită să trăiască. Dar cred că pacea și adevărul sunt de fapt undeva la mijloc: la cei care pur și simplu și-au dat seama cine sunt, au făcut cunoștință cu doamna Fericire și ea le-a spus că nu mai e nevoie să sape – căutarea a luat sfârșit.
E clar că sensul nostru e tot înainte; fiecare drum cu gropile lui, cu derapaje, porțiuni de asfalt perfect și curbe care ne testează abilitățile de sofer. Ne conducem propriile vieți, admirăm peisajele și sperăm să ajungem la destinația aia mișto care se vede în zare. Cu sufletul, credem că deja suntem acolo. Cu mintea, știm că aia e Fata Morgana și nu o să ajungem niciodată la ea. Simplul gând că am fi niște animale gânditoare care s-au născut pentru a muri mă face să râd, și totuși încă n-am aflat… unde duc toate drumurile, dacă nu la Roma?