De abia acum îmi dau seama cât de dor mi-a fost să scriu aici. E un fel de terapie, pe care nu ai cum să o replici într-un alt context. Atunci când îți scrii gândurile, toate ideile se așază cuminte la coadă cu câte un bon de ordine. Ești un dirijor al ideilor și astfel reușești să-ți înțelegi mult mai bine propria capodoperă.
Numai după ce ai scris un lucru, îți dai seama cât de mare e impactul cuvintelor pe care le folosești. Cuvintele te duc cu gândul la amintiri, fie că sunt ele bune sau neplăcute. Prin cuvinte, trezești senzații și stări sufletești. Poți să aduci zâmbetul pe buzele cuiva sau să îl faci să te urască. Sau, și mai rău, să se urască pe sine. Ce simți atunci când auzi un “îți mulțumesc că exiști în viața mea”? Sau după ce îți spune cineva că “trăiești degeaba, nu ai făcut nimic memorabil până acum”?
Vorbește gura fără noi, spunem lucruri pe care nu le gândim suficient și influențăm negativ starea de spirit a celor din jur. Ce-ar fi dacă ne-am controla mai bine de acum încolo? Cuvintele ne sunt prieteni sau dușmani, depinde de noi cum vrem să le folosim. Puterea lor e mult subestimată, chiar cred că lumea ar fi un loc mult mai bun dacă am învăța să rostim cuvintele potrivite. Doar să nu dăm în extrema cealaltă – în care nu ne mai spunem nimic de teamă să nu stricăm ceva. E o greșeală să presupui că cei din jur te citesc dintr-o privire. Dacă taci, fiecare va înțelege ce vrea să înțeleagă.
Așa că hai să mai spunem câte o vorbă bună din când în când. Din suflet, fără să așteptăm un return on investment.