De ce ne certăm?

Ceartă – “schimb de vorbe răstite (adesea ofensatoare) între două sau mai multe persoane.” Fără niciun rezultat pozitiv, aș putea adăuga eu. 😀

Și atunci, de ce rămâne una dintre activitățile cotidiene foarte des întâlnite? Poate pentru că majoritatea oamenilor sunt niște pachete de nervi gata să explodeze. Sau deoarece unii cred că asta e modalitatea cea mai bună pentru a-și impune punctul de vedere. Unora le e frică, alții sunt impulsivi, restul poate că așa au fost învățați să procedeze.

La “finalul” unei certe (deși poate părea încheiată, orgoliile rănite îi împiedică pe oameni să treacă peste ceea ce s-a întâmplat), există mai multe posibile scenarii – cei doi se îmbrățișează sau dau mâna în semn de împăcare, unul dintre cei implicați abandonează câmpul de luptă și îl lasă pe celălalt singur cu înjurăturile rostite pe jumătate, cei implicați nu-și mai vorbesc cu anii, etc. În oricare dintre variante, legătura dintre cei care se ceartă are de suferit.

De cele mai multe ori, oamenii își spun lucruri regretabile care ajung să-i rănească pe ceilalți. De foarte puține ori, cei cu care ne certăm înțeleg cu adevărat ce ne-a deranjat.

Atunci când îi numim idioți, dobitoace, nenorociți sau curve, interlocutorii noștrii n-au de unde să știe că de fapt ne simțim răniți, neglijați sau deranjați de ceva ce ei au făcut sau au spus. Când le reproșăm toate defectele, care uneori nu au nicio treabă cu problema disputată, invocăm trecutul sau îi comparăm cu un ideal pe care nu îl pot atinge, ei se simt jigniți, își pierd încrederea în noi și în același timp, încrederea în ei.

Evitarea unui conflict nu trebuie să fie privită ca o dovadă de frică sau inferioritate. Întoarcerea celuilalt obraz fără a intra în luptă nu înseamnă că ești mai slab decât celălalt – ci un pic mai înțelept.

Chiar dacă în mod indubitabil, NOI avem întotdeauna dreptate, putem face din când în când câte un compromis și să ne ținem gura închisă până când am gândit de două ori ceea ce va ieși pe ea.