Cand vine vorba de frumusete, multa vreme m-am raportat la standardele impuse de societatea in care am crescut. Barbie mi-a fost prietena de mica, deci banuiesc ca si ea a contribuit intr-un fel la imaginea distorsionata pe care am avut-o asupra realitatii.
Imi aduc aminte ca prin clasa a saptea deja incepeam prima cura de slabire (fara sa am probleme cu greutatea) si fiindca mi se parea ca am picioarele prea groase , obisnuiam sa le infasor in folie de plastic si imi sufocam pielea nopti intregi in speranta ca asa o sa ajung perfecta (sunt si in zodia fecioarei, deci orice imperfectiune ma tulbura maxim). Eram atat de complexata de faptul ca aveam pistrui pe spate incat, ca sa ii ascund, imi purtam in fiecare vara parul desfacut pe plaja si ramaneam cu un bronz ciudat pe spate, in forma tunsorii pe care o aveam. Oricum bronzul nu imi tinea din cauza tenului mai alb, asta fiind o alta problema de care m-am lovit constant: “de ce nu stai si tu putin la soare sa te mai colorezi un pic? ca prea pari bolnava.”
Acum cand ma uit in urma, nu pot decat sa ma intreb: What the f**k?! De ce ajungem sa suferim atat de mult din cauza unor lucruri care nu ar trebui sa ne afecteze in niciun fel? Eu ma consider totusi norocoasa ca am mai trecut peste complexe si etichete, dar sunt atat de multi oameni care sunt profund afectati de felul in care arata (fara sa aiba o problema reala), incat tind sa cred ca exista o problema grava in cultura occidentala.
Sunt revoltata, dar asta nu inseamna ca nu am grija de corpul meu. Din contra, faptul ca acum imi respect corpul ma face sa ma gandesc de doua ori inainte sa iau de pe raft o punga de chipsuri sau un produs al carui numar de ingrediente se intrece cu numarul de zecimale ale lui Pi. Recunosc ca de Nutella inca nu m-am despartit, dar deja nu ne mai intelegem ca pe vremuri. Pe cat posibil, inlocuiesc alimentele dubioase cu cele sanatoase, desi uneori e foarte greu sa imi conving papilele gustative ca e spre binele lor sa uite gustul unui crispy strip de la KFC sau a unui cartofior de la Mc.
Incerc sa fac miscare cat de des si imi impun sa dorm minim 7 ore fiindca stiu ca altfel sunt cam antipatica a doua zi. Desi nu imi e sete tot timpul, beau multa apa si imi imaginez cum fiecare celula se bucura de decizia pe care am luat-o. Corpul meu e singurul loc in care locuiesc nonstop, drept pentru care incerc sa ii acord tot respectul pe care il merita. Daca eu il ajut pe el, el ma ajuta pe mine – sa ma dezvolt mental, emotional si spiritual. Fara el, n-as putea sa fiu acum aici.
De la 20 de ani incolo, corpul incepe sa cam leneveasca. Incetineste metabolismul, scade nivelul de colagen, muschii se lasa si neuronii incep sa se plictiseasca. Banuiesc ca la inceputul vietii stie sa se autoregleze, dupa care se asteapta sa preluam noi conducerea pe alocuri. Daca nu am invatat nimic, urmeaza declinul. Insa daca depunem cat de putin efort, metabolismul ne ajuta in continuare, pielea ramane elastica, muschii sunt definiti si mintea e antrenata.
Cred ca notiunea de “frumos/frumoasa” ar trebui sa fie folosita strict in contextul in care o persoana se simte bine in corpul ei. Sa te simti frumoasa, nu sa primesti aprobarea de a fi frumoasa. Mie mi-a luat ceva timp pana sa nu mai imi pese de parerea celor din jur, atata timp cat eu sunt fericita. Acum imi place fiecare pistrui sexy al pielii mele deschise la culoare. Imi iubesc picioarele fiindca fiecare pas facut cu ele ma va duce mai aproape de ceea ce imi doresc de la viata.
Privind in urma, imi dau seama cat de mult timp am irosit temandu-ma de verdictul celor din jurul meu, cand de fapt singura parere de care ar trebui sa imi pese cu adevarat este a mea. Cu mine raman atunci cand inchid ochii seara, cu mine ma trezesc.
Bravo Nali, mi-a placut tare mult!!!