Mă aflu într-un compartiment de tren (proaspăt botezat Regio) împreună cu alţi 4 călători ce se îndreaptă către Timişoara, la fel ca şi mine.
Unul dintre domni, cam la 60 – 65 de ani, doarme cu gura între-deschisă, dar parcă i se zăreşte un zâmbet bine zidit pe chip, zâmbet pe care greutăţile vieţii l-au lăsat indiferent. Ceilalţi doi domni însă, de vreo 45 – 50 de ani, se uită în gol de când a pornit trenul. Aflaţi probabil în criza vârstei mijlocii, se gândesc la toate nebuniile pe care ar fi putut să le facă până acum, cât erau încă tineri. Poate nivelul scăzut de trai i-a transformat în nişte oameni obişnuiţi cu nefericirea lor, în nişte indivizi care nu mai speră mare lucru de la viaţă.
În schimb, doamna de lângă mine joacă sudoku şi încearcă să intre-n vorbă cu tovarăşii de călătorie. Fără rezultat însă. Comentează puţin despre controlorul de tren care nu i-a luat biletul la verificat decât după ce le-a văzut pe cele ale domnilor (gravă lipsă de respect), despre garniturile de tren mîzgălite de copii necivilizaţi, despre şoferul troleului cu numărul 11 care n-a oprit în staţie şi din cauza căruia a întârziat la o întâlnire. Tăcere.
După ce doamna iese din compartiment, încep discuţiile. Poate că n-ar fi trebuit să dăm noi biletul înaintea dânsei. Eh, nu cred că am fost noi de vină. Doar şi biletul domnişoarei (adică eu) l-a văzut de abia la sfârşit. De fapt, manierele sunt cea mai mică problemă din CFR. Da, îmi aduc aminte odată când mergeam…
Doamna se întoarce în compartiment şi discuţiile devin tot mai ample. Se ajunge la chestiuni de politică, mătuşa Tamara, contează cine numără, nu cine votează şi zeci de alte nemulţumiri. Doar domnul zămbăreţ mai scoate câte o vorbă de bine, în rest toţi sunt revoltaţi.
Nu ştiu cum ar putea mulţimea asta de oameni să treacă peste greutăţi. Să uite cât de dificil e să supravieţuiască de pe-o zi pe alta când non-stop se plimbă deasupra lor noruleţul dezamăgirii. Eu ascult Ace of Base – It’s a beautiful life şi scriu despre fericire şi împliniri, însă oamenilor care au avut o viaţă atât de împovărată le e greu să creadă că încă nu e totul pierdut. Poate doar o minune i-ar ajuta să creadă din nou în viitor. Să creadă iar în puterea dinăuntrul lor.