Prima zi de sofat in Bucuresti

Mi-am luat carnetul de sofer la inceputul anului 2008, mai mult datorita unui pariu pe care il facusem cu iubitul meu de atunci, care nu credea ca voi lua examenul inaintea lui. Competitiile m-au transformat intotdeauna intr-un robotel al carui unic obiectiv este sa castige, asa ca din fericire, am trecut cu bine de ambele examene.

A urmat o scurta pauza de aproape 9 ani (!!!) in care nu am mai pus mana pe volan sau piciorul pe pedale. O eternitate in care am preferat sa privesc visatoare pe geam in timp ce oricine altcineva isi asuma responsabilitatea de a conduce masina. M-am ales cu o multime de experiente interesante (dar nu prea) in RATB, RATT, CTPA, CFR si alte abrevieri transportationale, in timp ce toti din jurul meu isi urcau fundul in masina si ajungeau la destinatie fara sa depinda de mai stiu eu ce alti terti. Ca sa imi gasesc scuze, am invocat traficul catastrofal din capitala, poluarea, lipsa locurilor de parcare sau chiar faptul ca poate nu am abilitati de sofer.

Dar de fapt, imi era frica. Inca imi este, recunosc. De toate lucrurile de mai sus + de neprevazutul care te poate lovi out of nowhere. Am hotarat sa trec peste frica si sa ma chinui pana imi iese. Fiindca pentru cineva total nepasionat de masini si de viteza, placerea condusului inca nu exista, ci trebuie cultivata.

Luna trecuta mi-am cumparat o masinuta – un Yaris gri pe care inca invat sa il iubesc. Am exersat cateva drumuri prin traficul din Arad, iar azi a fost prima zi de sofat in Bucuresti. M-am trezit la 6.30 din cauza stresului la care urma sa ma supun, iar din intunericul de afara am reusit sa deduc ca azi va fi una dintre zilele alea ploioase in care nimanui nu ii place sa fie la volan in Bucuresti. Daca tot vrei sa infrunti ceva de care ti-e frica, macar sa te asiguri ca exista toate elementele de care incerci sa fugi.

Primele minute au fost ok-ish, asta doar pana am ajuns la o intersectie cu Calea Calarasi, unde nimeni nu lasa loc altor masini sa treaca. Eram prinsa acolo, acoperita de claxoane in mijlocul intersectiei, chinuindu-ma sa imi pastrez zenul. Spre surprinderea mea, chiar am reusit. Nu a mai durat mult si am ajuns la birou, unde am putut parca linistita pe unul dintre numeroasele locuri disponibile inainte de ora 7.30. Cand am intrat in birou, mi-am dat seama ca nu aveam permisul la mine. Nici buletinul, de altfel. Dar asta sa fie cea mai mare problema…

Provocarea a fost mai degraba la plecare. Am zis sa fug pe la 17 (daca tot am ajuns cu 2 ore mai devreme la birou), ca sa mai scap de aglomeratie. Un gand naiv, ca pentru un incepator. De cand am intrat in rondul de la P-ta CA Rosetti, m-am incadrat pe banda gresita si am devenit centrul atentiei tuturor. Aclamata de fani, luminata de flashuri ca un adevarat star pe scena, am reusit sa o iau pe Hristov Botev si sa ma asez in capatul cozii de masini. Am trecut cu bine de intersectia care mi-a dat batai de cap cu cateva ore mai devreme, iar miscarea lina a stergatoarelor a reusit sa imi regleze pana la urma ritmul cardiac.

Asta pana cand am iesit de pe stradutele laturalnice direct pe prima banda a B-dului Unirii, de pe care trebuia sa ajung pe ultima in nici 50 de metri. Am taiat calea unor masini (pe aceasta cale imi cer iertare) si am reusit sa fac un 180 de grade fara sa depasesc prea mult marcajul benzii mele. Intr-un final, dupa 30 de minute de condus (care au parut 1000), am ajuns acasa. Parcata in limitele acceptabilului, am coborat victorioasa din masina si am stat in ploaie cu fata spre cer. In propria lupta cu sine, era 1-0. Pentru mine. Pentru versiunea mai buna a mea.

PS Nimeni nu a fost ranit  (in jurul meu) in timpul experimentului de pe strazile capitalei.