De câte ori nu mi s-a părut că nu mai are niciun rost? Nici nu mai îmi aduc aminte.
Mi-am pierdut speranța, încrederea și forța să lupt pentru ceea ce cred. Atunci când pe rând, unul câte unul m-a dezamăgit, mi-am dat seama că prietenii mei sunt diferiți față de cei proiectați în minte și trebuie să accept asta. Realitatea mi-a prezentat nedreptățile ei ca într-un slideshow pesimist care trebuie urmărit până la capăt, fără posibilitate de ESC. În fiecare noapte înainte de culcare, închideam ochii și mă întrebam dacă următoarea zi va fi la fel. Sau dacă va mai fi următoarea zi.
Și totuși, tristețea sau durerea îmi dispar la primul fluturaș simțit în stomac, la fiecare surâs de copil care habar n-are ce-i în jurul lui sau atunci când îmi intră soarele în cameră, ca și cum ar fi a lui. Atunci îmi dau seama (din nou) că orice ar fi, o să fie bine.
Oamenii ne părăsesc (într-un fel sau altul) și au motivele lor. E timpul să cunoască alți oameni, vor să-și caute fericirea în lume sau au întâlnire cu God și nu pot întârzia. Viața continuă și e plină de surpize. Face parte din noi, facem parte din ea – viața merge înainte și noi trebuie să o urmăm.
