În ultimele luni, m-am mutat de două ori. De acasă, am aterizat în sectorul 1. De acolo, mi-am transferat bagajele în sectorul 3. Săptămâna viitoare urmează să mă mut în sectorul 5. Mă bucur că nu există și un sector 7, fiindcă probabil acolo aș ajunge (dacă aș respecta algoritmul).
Faza asta cu mutatul are două părți opuse: un sentiment de teamă și neliniște pe de-o parte și unul de eliberare și entuziasm pe de altă parte.
Când mă gândesc că trebuie să mă mut (again!!!) mă ia groaza. Deja parcă am găsit un loc potrivit pentru toate bagajele mele, care și ele se simt acasă. În bucătărie știu unde e sarea și dacă mă trezesc noaptea fiindcă mi-e sete, găsesc paharele cu ochii închiși, fără să mă împiedic de obstacole enervante. M-am obișnuit cu frigiderul care toarce ca o pisică fericită și deja am început să-mi recunosc vecinii. Știu când se plătesc cheltuielile, când se citește curentul, când vine factura de la RDS și care e data scadenței. Dimineața îmi fac cafea și mă simt în siguranță. Ca acasă.
Doar că trebuie să plec.
Aici apare sentimentul de eliberare. Când știu că nu aparțin unui loc, sau unui om. Când conștientizez că sunt liberă să fiu cine vreau să fiu, oriunde în lume. Nu dețin proprietăți, dețin doar o inimă mare, pe care nu o mai dau în chirie. Există milioane de posibilități și oportunități, milioane de oameni pe care urmează să îi cunosc, fiecare cu propriul său rol în povestea mea. Îmi fac iar bagajele și realizez că am foarte multe haine, spre deosebire de alții. Iau viața așa cum e ea, cu bune și cu rele, și merg pe drumul meu.
Fiindcă viața e un drum, nu o casă.