În unele momente, o simt cum stă lângă mine și mă înghesuie. Nu are loc destul și vrea mai mult, de parcă aș avea de unde să îi dau. Încearcă să mă îmbrățișeze, dar o face așa de tare încât rămân fără aer. Oriunde mi-ar fi îndreptate gândurile, se bagă peste ele și șterge tot rozul cu un burete înmuiat în smoală. Când inspir, îmi ia oxigenul și îl ține strâns în pumnul ei, ca și cum i-ar aparține. Câteodată, cred că mi-a intrat în sânge. După care realizez că ea există doar în mintea mea.
S-a așezat aici fiindcă i-am făcut eu loc lângă mine. Mă împinge deoarece nu par atât de puternică cât pentru a fi de neclintit. Vrea să mă îmbrățișeze fiindcă eu sunt singura ei prietenă, sunt cea care a creat-o. Crede că gândurile mele îi aparțin pentru că eu îi dau voie să picteze în negru peste ele, fără să obiectez. Oxigenul nu e al nimănui, însă firea ei dominatoare mă convinge că ea deține controlul și atunci eu i-l dau. În sângele meu, există doar viață și nimic altceva. Când realizez asta, tristețea dispare ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și totul e bine iar.