Aseară le-am cunoscut pentru prima dată. Până ieri am crezut că am mai întâlnit ceea ce Barney Stinson (personaj din How I Met Your Mother) numește woo girls: domnițe ce scot la unison același sunet ascuțit, după fiecare ciocnit de pahare, refren sau orice altă chestie pe care în mod normal, nu ai observa-o.
În prima jumătate de oră, mi s-a părut distractiv. Ce gașcă mișto, ce fete fericite și unite… parcă mi se făcuse dor de liceu 🙂
În următoarele ore au început să mi se pară ca un ceainic care stă prea mult pe foc și țiuie. De ce nu-l ia nimeni de pe aragaaaz?!
Până la urmă, am renunțat la energia negativă. Cine sunt eu ca să critic noua generație? Probabil și noi făceam chestii enervante în
liceu, doar că mi se păreau așa de distractive, încât nu puteam auzi comentariile răutăcioase la adresa noastră. E drept că lucrurile s-au schimbat, da’ tre să rămânem uniți. Ăștia mici, ăștia mari și ăștia între.