Mai personal decât de obicei

De multă vreme am vrut să scriu despre asta, dar am tot amânat momentul. Azi, mai mult ca niciodată, vreau să vorbesc despre cum fiecare clipă trebuie sărbătorită ca fiind cel mai extraordinar eveniment din viața noastră. Să încerc să-i alin pe cei care suferă, cei care au regrete sau pe cei care pur și simplu au nevoie de un “ceva” care să-i readucă pe linia de plutire. Din proprie experiență știu că uneori totul poate deveni negru, bucuriile încep să fie sufocate de depresii şi lumea își pierde sensul. Mai știu și că dacă găsești adevărata cauză a suferinței și învingi în lupta cu tine însuți, poți vedea lumea din cea mai frumoasă perspectivă pe care ți-ai putea-o imagina vreodată.

Cum viața se crează și se distruge în fiecare clipă, avem de fiecare dată dreptul la o nouă șansă. Putem să ne desenăm destinul după bunul plac, să ne alegem valorile definitorii și să încercăm să trăim în concordanță cu ele. Cred că înafară de simpla noastră existență, nimic din ceea ce e prestabilit nu depinde de noi. Noi doar plănuim – nu facem iarba să crească, nu putem opri fulgii să cadă și nici nu putem da viață celor care au trebuit să plece dintre noi. Și atunci ne simțim neputincioși, plini de frustrări și regrete. Doar că nu e treaba noastră. N-am fost creați pentru asta așa că e inutil să ne zbatem.

Îmi vine acum în minte Daria, o colegă de facultate care și-a încheiat socotelile aici pe Pământ și și-a luat zborul către cer. Deși a trecut aproape un an, sunt sigură că niciunul dintre oamenii care îi erau apropiați nu au putut trece peste moartea ei. Dacă mie, care nu o cunoșteam prea bine, îmi vine să plâng doar când mă gândesc la faptul că pur și simplu nu mai e printre noi, nu cred că pot să-mi imaginez ce e în sufletele celor care au iubit-o.

Moartea fizică face parte din viață și e vital să o înțelegem, să o acceptăm, pentru a ne putea continua drumul. Pentru că fiecare dintre noi aduce o contribuție acestei lumi, fiecare are un rost și nimic nu e întâmplător. Știu că e dureros să privim moartea ca pe un lucru firesc, pentru ca mai apoi să ne vedem de drum, dar asta e ordinea naturală a lucrurilor. De multă vreme încerc să mă conving și pe mine că nu ajută cu nimic stagnarea, împovărarea și regretele, căutarea în van a unor răspunsuri imposibile la niște întrebări și mai imposibile. În momentele alea nu mai trăim, viața merge înainte şi noi ne punem de bună voie pe pauză.

Aşa că vreau să schimb perspectiva. Să încerc să fac asta prin orice mijloace, oricâtă tristeţe ar fi de înfruntat. Cei ce s-au dus se odihnesc acum în pace şi sunt sigură că şi-ar dori ca oamenii care acum îi plâng să-şi continue viaţa fericiţi şi împăcaţi. Să nu-i uite şi să aibă un zâmbet pe buze atunci când îi poartă în gând. Pentru că ei n-au murit cu totul, doar s-au dus mai aproape de Dumnezeu.