Mă mut!

E una din zilele alea ploioase, în care ai energie doar cât să-ți întinzi mâna din pat înspre laptop ca să dai play la un nou serial (New Girl, noua mea descoperire ce mă unge pe suflet). Ca să nu mai vorbesc despre răceala asta antipatică, ce nu se sperie nici de Fervex, nici de Nurofen și nici de miraculosul ceai din plante dubioase făcut de mama. 

Mâine la 11.50 o să fiu într-un InterCity friguros, cu multe bagaje în jurul meu și cu o inimă mai mică decât o alună de pădure de foioase. Mă mut la capitală. Am auzit că oamenii de acolo-s altfel decât noi, ăștia din provincie – mult mai realiști, cu capul pe umeri și cu obiective clar definite. Eu nu-s deloc așa și nici nu cred că o să fiu vreodată, am investit prea multă aiureală și mi-am făcut prea multe vise naive ca să mai pot deveni vreodată om serios.

M-am mai mutat o singură dată, când am început facultatea în Timișoara. Parcă a fost mai ușor atunci, fiind sigură că nu e ceva definitiv. Când te muți la 50 km distanță de casă, parcă nu-i chiar așa greu să-ți faci bagajele.

De data asta, valiza stă de 2 zile desfăcută în mijlocul camerei. Așteaptă să pun ceva în ea, dar nici nu știu de unde să încep. Până acum, o pijama și 2 prosoape. Atât. Parcă nici nu vreau să mai pun nimic, o parte din mine vrea ca totul să rămână exact așa cum este. Știu că o să vin cam rar înapoi, la cât de obositor e drumul cu CFR-ul nostru iubit, și mă îngrozește dorul care o să mă apuce treptat, dar sigur. Atâția oameni pe care-i iubesc enorm, atâtea amintiri care mă leagă de casă…

Dar, na… trecem peste fiindcă altfel nu putem ajunge unde ne dorim. O să-mi îndes hainele în bagaj, o să ajung întreagă acolo și o să-mi caut o nouă casă. Home is where the heart is…