M-am născut în România. Înconjurată de români, de tradițiile lor, de felul lor de a fi – cu bune și cu rele. Nu știu sigur, dar probabil primul meu cuvânt a fost “mama”, fiindcă ea mi-e cea mai dragă. Am o singură mamă, așa cum am o singură țară, pe care o iubesc. 
Vorbesc, gândesc, visez, iubesc și sufăr în română. Încă mai știu prima poezie din abecedar și primele strofe de Eminescu învățate obligat-forțat în clasele primare. Îmi place să înfloresc și să ofilesc propoziții întregi, fraze nemaiîntâlnite, care în altă limbă pur și simplu n-ar mai avea farmec. Și fiindcă sunt și pe jumătati bucovineancă, îmi placi strașnic di mult să imit accentul lor.
De mică, am început să fiu bombardată de englezisme. De la Tom and Jerry, până la The Power Puff Girls, am învățat fără să vreau o a doua limbă, care dădea semne că ar fi mult mai cool decât cea pe care o știam deja. Așa că de dragul vremurilor globalizării, eu și cu restul lumii, am început să o împrumutăm tot mai mult. Îi recunosc meritele de limbă universal cunoscută, dar când îți spun că am dat like la un post share-uit de un friend la el pe wall, deja parcă e prea de tot.
Drept îi – îmi place engleza, spaniola, germana, portugheza sau franceza. Dar iubesc limba română.