Jurământul mincinosului

Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Așa să-mi ajute Dumnezeu.

Ăsta e jurământul pe care trebuie să-l depună martorii (creștini) implicați într-un proces. Aceleași cuvinte ar trebui să le rostim în fiecare dimineață devreme, ca să ne trezim și conștiința odată cu trupul. Dar nu. O lăsăm să doarmă liniștită, să viseze la o lume perfectă – ne gândim că nu avem nevoie de îndrumarea ei. Așa că minciunile încep odată cu răsăritul soarelui – fie că ne dăm seama, fie că nu.

Ne uităm în oglinda din baie în timp ce ne spălăm pe dinți fără vlagă și ne mințim că azi o să fie altfel. O să ne facem treaba mai bine, o să ne purtăm mai frumos unii cu alții, o să fim mai fericiți. Poate câteodată chiar se întâmplă asta. De cele mai multe ori însă, nimic nu se schimbă. Nimic nu se schimbă pentru că facem aceleași lucruri și obținem același rezultat – nefericirea cronică.

Dacă am lăsa un pic periuța și am avea curajul să ne privim cu adevărat în ochi, dincolo de aburii de pe oglindă… Adevărul ne-ar lovi și ne-ar doborî la pământ. Numai că de data asta, deși am fi răniți și șocați, am ști ce e de făcut și nu ne-am mai minți singuri cu atâta tupeu. Sunt fericit dacă îi mulțumesc pe alții? Sunt pasionat și chiar îmi place ceea ce lucrez? Aș face orice pentru iubire? Nu. Dacă aș mai avea doar o oră de trăit, aș fi împăcat cu mine și cu tot ceea ce am reușit eu să însemn pentru lume? N-aș vrea să răspund – ne-am născut cu un potențial infinit și o voință limitată.

Cum ar fi dacă am alege calea fericirii și am ignora toate presiunile sociale, culturale, politice? Să putem da naibii normalul și tot ceea ce ne ține prizonieri? Ar fi greu, nu imposibil. Cărămidă cu cărămidă, să distrugem peretele ce ne îngrădește și nu ne lasă să vedem cât de incredibil de amazing ar putea fi lumea noastră, dacă am putea doar să ne eliberăm de frica ce ne plimbă în lesă.

Vreau să rupem lanțul. Să fim exact așa cum ne dorim, fără constrângeri, regrete, prejudecăți.

Liberi 🙂