Ești stăpânul propriei vieți și poți face tot ceea ce îți propui. Tu deții controlul și nimeni și nimic nu te poate împiedica să îți urmărești visele cele mai mărețe, dacă îți dorești asta din toată inima.
Până duminică, credeam că e adevărat ce am scris mai sus.
Tocmai ajunsesem acasă (în Arad) și simțeam cum o adiere neobișnuită se joacă prin părul meu nu demult vopsit blond. Uneori e enervant să ai părul decolorat, ți se încâlcește de la cele mai simple mișcări și te trezești cu noduri tare greu de descurcat. “Of, trebuie să îmi fac o mască hidratantă”, spunea blonda din mine. Bruneta, în schimb, știa că trebuie să mă tund că n-aveam nicio șansă să repar vârfurile astea.
Cam despre subiectul ăsta erau toate gândurile pe care le aveam în momentele respective. În 5 minute urma să înceapă cea mai oribilă furtună pe care o trăisem până atunci și eu îmi făceam probleme că părul meu e prea uscat la vârfuri.
Am intrat în curte și l-am ajutat pe tata să mute lămâiul mai spre garaj, să fie apărat de ploaie. În timp ce îl căram, vedeam cum vântul începe să bată mult mai tare decât eram eu obișnuită, pomii parcă începuseră să se încline, iar Smokey și Busu s-au ascuns tremurând în garaj. I-am zis lu tata că eu nu mai stau afară, că mi se face frică. Așa că m-am dus sus în casă, ocazie cu care urma să închid și geamurile.
Cu greu am reușit să fac asta – vântul bătea așa de tare dinspre vest, că de abia am împins mânerul de la geam. M-am dus spre balcon, să mă uit cum plouă afară (câteodată mă relaxează asta), dar ceea ce-am simțit când m-am uitat a fost orice altceva în afară de relaxare. Nu-mi venea să cred cât e de nebun vântul, îngenunchiase toată grădina: salcia noastră înaltă, ditamai pinul, trandafirii și tot ce era mai înalt de 1 metru intraseră într-un dans frenetic incontrolabil.
Am zis să fac pe șmechera și să filmez, așa că am ieșit pe balcon ca să prind un cadru mai clar, dar au început să îmi tremure picioarele, exact așa cum mai pățește Jerry în desene înainte să fie prins de Tom. Prin aer zburau frunze și crengi, iar la un moment dat am văzut zburând peste gard o tablă de câțiva metri. La câteva secunde după, am auzind trosnind o creangă din salcie și mi se părea că visez. Salcia mea plângea și eu nu puteam să o ajut. De fiecare dată când mă uit la filmuleț mă năpădește tristețea.
În momentele alea am realizat cât suntem de mici, deși suntem și mari. Când natura vrea să își facă de cap, nu putem face absolut nimic pentru a opri forța ei. Ne putem adăposti și putem spera că vom supraviețui furtunii, cutremurului sau inundațiilor, preferabil fără prea multe daune materiale. Dar cam asta e tot ce putem face, să sperăm.
Nu ne mai gândim la vârfuri despicate, noul Iphone, următoarea vacanță sau cât e de dobitoc X-ulescu, we are finally back to basics. Atunci conștientizăm cele mai importante lucruri din viață, dar din păcate le uităm imediat după ce a trecut pericolul. Toate lucrurile astea ar trebui însemnate undeva la vedere, ca să nu uităm să fim recunoscători pentru cât suntem de norocoși. Poate așa o să apreciem mai mult o simplă dimineață în care nu se întâmplă nimic obișnuit. Sau o seară în care ne putem trânti în pat împreună cu cartea noastră preferată, auzind de după geam cum se joacă ploaia.