A trecut aproape 1 an de cand mi-am facut toate bagajele si am plecat din Bucuresti, orasul care m-a gazduit timp de 5 ani. Am inceput sa ma pregatesc psihic cu cateva luni inainte, dar parca nimic nu se aseamana cu sentimentul pe care il ai atunci cand trebuie sa renunti la ceva cu care te-ai obisnuit. Crezi ca esti pregatit sa o faci, dar cand constientizezi ca se intampla cu adevarat, simti cum ti se scurtcircuiteaza pe rand fiecare gand optimist si te ia incet, incet, dulcea panica.
Nici nu mai stiu exact care a fost momentul in care am hotarat ca vreau sa plec, poate ca au fost mai multe adunate. Dar nu am plecat din cauza vietii pe care o duceam la momentul respectiv, ci mai degraba pentru ca incercam sa imi imaginez viitorul cu mine acolo si nu mi-au placut deloc scenariile pe care mintea mea a reusit sa le croseteze.
Inchideam ochii si ma vedeam – pe la 40-45 de ani, o carierista casatorita cu un alt carierist, cu un copil sau maxim 2, mereu pe drumuri sau in trafic, mereu luptandu-ma pentru a avea mai mult si mai bine. Un apartament foarte dragut luat prin prima casa, in care mobila de la Ikea e schimbata o data la 5 ani si unde copii se bat fiindca le-am dat decat un iPhone cu care sa se joace. Avem amandoi salarii mari, dar cheltuielile sunt la fel de mari. In weekenduri mergem la munte sau la mare, insa uneori ne e atat de groaza de aglomeratie incat renuntam la planuri si mergem la mall. Daca e frumos afara, o luam la plimbare prin parc, dar nu cu bicicletele, ca nu prea este loc. De sarbatori mergem cu totii la ai mei acasa, dar uneori prindem super oferte de vacanta in tari exotice si nu ne mai raman zile de concediu si pentru asta. Iar copiii se bucura, ca oricum nu le prea place in provincie. “E cam plictiseala, cei de acolo nu stiu ce inseamna distractia adevarata.”
Poate ca nu ar fi fost chiar asa rau. Dar ma uitam in jur si parca nu mai puteam fi optimista. Asa ca am strans din dinti si am facut ce am crezut ca e mai bine pentru mine.
Asta nu inseamna ca nu l-am iubit. Bucurestiul m-a invatat sa imi iau viata in propriile maini si sa lupt pentru ceea ce cred ca mi se cuvine. Sa nu mai fiu naiva crezand ca toata lumea are intentii bune si ca eu sunt cea care ar trebui sa lase de la ea. Bucurestiul m-a facut (si mai mult) sa vreau sa fiu o invingatoare si sa lupt pentru a ajunge unde imi doresc. Fara el, n-as fi reusit sa am cariera asta frumoasa in digital marketing si nici nu cred ca as fi avut curajul de a porni o agentie pe cont propriu.
Dar a trebuit sa aleg. Asa ca am ales oamenii mai blanzi. Familia. Mall-urile mai mici. Aerul mai curat. Parcarile platite. Vecinii care saluta. Concertele mai rare. Gradina alor mei. Mai putine cutremure. Timpul.