Întotdeauna am crezut că puzzle-urile sunt o mare pierdere de vreme, mai ales cele de peste 100 de piese, care necesită multă răbdare și timp pentru a fi finalizate. Mintea adoră să caute soluții la probleme (reale sau ipotetice), așa că de ce ai vrea să îi dai de lucru când oricum ai atâtea pe cap?
Și totuși, de Crăciun am primit o cutie frumoasă cu 1000 de piese, pe care am folosit-o o perioadă pe post de suport pentru laptop – avea înălțimea perfectă pentru a viziona seriale din pat. Dar uite că 4 luni mai târziu, în viața (și corpul meu) a apărut preacunoscutul Covid-19, care m-a obligat să mă autoizolez la domiciliu timp de 2 săptămâni, perioadă în care am simțit că o iau razna. Singurele interacțiuni umane au fost prin sticla geamului de la parter, unde mama și sora mea îmi așezau zilnic mâncarea și cafeaua (pe această cale, le mulțumesc din nou că au avut grijă de mine).
Ca să îmi potolesc gândurile de evadare, am hotărât să încep și să termin singură acel puzzle pe care nu știam de unde să îl iau – sute de piese care arătau la fel și nuanțe pe care nu le puteam distinge foarte bine (diagnostic: discromatopsie). Challenge accepted.
Inițial am luat-o ca pe o simplă provocare, ceva care să mă țină ocupată în momentele în care tot ce îmi doream era să țip și să fug în lume. Dar încet, încet, s-a transformat într-o lecție de viață. Să-ți explic.
Închide ochii și pune-ți o dorință. Una care pare imposibilă. Imaginează-ți fiecare detaliu, până când totul e clar ca o apă de izvor. Sau și mai bine, ia un pix și o foaie și descrie-ți amănunțit viața din viitor – ca și cum dorința îți e deja îndeplinită. Ai nevoie de o imagine exactă a ceea ce îți dorești să se întâmple, oricât de absurd sau de greu de îndeplinit ar părea. Poți folosi cuvinte, grafice, diagrame, poze, whatever. Orice te ajută să îți definești obiectivul la milimetru.
Bun, ăsta a fost cel mai important pas de făcut – acum ai în față poza de pe cutia puzzle-ului. Fără ea, nu ai nicio șansă să pui piesele cap la cap, oricât de deștept, norocos sau perseverent ai fi. Dacă te pierzi pe drum, obosești sau uiți de ce ai început, ai răspunsul pregătit. Trebuie să ții mereu în preajmă viziunea asta a ta, până o înveți pe de rost – așa poți începe procesul de reversed engeneering. Cum ajungi să obții ceea ce îți dorești? Un puzzle rezolvat este doar o alăturare de 1000 de piese mici, puse unde trebuie. Fiecare particică o conține pe următoarea, așa că totul e de fapt un șir de obiceiuri mici și constante, care se alimentează între ele. Cu cât avansezi mai mult, cu atât e mai ușor să unești piesele rămase.
Dar într-o primă fază, va trebui să faci marea împărțire – pui în mai multe grămăjoare piesele care seamănă între ele și separat, piesele din margine. Doar etapa asta mi-a luat două zile (fiindcă mai și lucram între timp 😅) și de foarte multe ori m-am gândit că nu am nicio șansă să reușesc.
Obiectivul cel mare va fi împărțit în niște obiective mai mici, pentru a fi mai ușor de procesat de către creierul nostru panicat. Despărțim apa de cer, norii albi de norii gri, gemuletele mari de gemulete mici. Dintr-un puzzle de 1000 de piese facem 10 puzzle-uri de 100. Din 20 kg de dat jos într-un an, facem jumătate de kilogram în minus pe săptămână.
Tot ce ai făcut până acum a fost doar planning și încă nu se vede nimic concret, așa că te apuci să desenezi conturul. Începi un nou obicei care să te ducă la îndeplinirea visului tău și totul merge ca pe roate o săptămână, două, hai să zicem trei. Poate că nu ai făcut totul perfect și îți lipsesc câteva piese, dar deja simți că ești pe drumul cel bun. Dacă ai reușit să unești toate aceste bucățele din margine, nu poate fi atât de greu să faci tot puzzle-ul. Dar aici greșești.
Urmează etapa în care piesele dau impresia că s-ar potrivi la fix, însă când încerci să le pui cap la cap, nu iese nimic. Din când în când se mai pupă câte două și asta îți dă speranță, dar parcă nu suficientă cât să te motiveze. Acela e momentul în care ai mare nevoie să îți aduci aminte că obiectivul tău nu e imposibil de realizat și privești din nou poza de pe cutie. Pune-o în ramă sau agaț-o pe un perete pe lângă care treci în fiecare zi, altfel mintea ta va găsi zeci de motive pentru care ar fi mai bine să renunți sau să faci altceva mai ușor.
Partea cea mai dificilă nu e să începi, ci să continui atunci când vrei să te oprești. Să faci în fiecare zi același lucru, când tot ce îți dorești e să arunci puzzle-ul pe geam și să începi ceva nou care să își retrezească entuziasmul. Odihnește-te dacă simți nevoia, dar nu renunța. Acceptă că vei avea și zile mai proaste, șterge-ți lacrimile și întoarce-te la treabă.
5 zile mai târziu, adăugam ultimele piese și vedeam cum visul prinde viață. Lăsasem pentru final partea mai dificilă – zeci de bucățele de aceeași nuanță pe care le-am încercat pe rând în diverse poziții, până s-au potrivit. Eu, cea de lângă puzzle-ul finalizat, nu mai eram eu, cea care a deschis prima oară cutia haosului.
Oricât de complicat și imposibil e puzzle-ul pe care vrei să îl rezolvi, trebuie să ai încredere că toate piesele sunt la tine, așteptând să le pui cap la cap. Câteodată le vei așeza greșit și ți se va părea că nu mai are rost să continui. Respiră adânc, nu e totul pierdut – trebuie să refaci doar părticica problematică. Nu putem fi perfecți 24/7. E ok să o mai dai în bară, atâta timp cât înțelegi că jocul continuă.
(De fericire, mi-am urcat pe TikTok proiectul finalizat – https://vm.tiktok.com/ZMdPNeQqR/)