O zi ca oricare alta.
M-am trezit la primul sunet scos de alarma Samsung-ului meu drag, în secunda 2 a venit avalanşa de gânduri, iar la 3 eram deja în picioare – ca un soldat pregătit pentru necunoscutul câmpului de luptă.
Unele momente te schimbă cu totul.
De abia am mâncat micul dejun, deşi dulceaţa de afine făcută de mama e irezistibilă (trebuie să învăţ să fac şi eu). Afară, multe grade aşteptau să îşi facă de cap, că deh… luna iulie, Bucureşti. Am urcat în acelaşi autobuz 385 în care urc de 6 luni încoace şi aştept ca timpul să scurteze distanţa până la destinaţie.
Niciodată să nu subestimezi măreţia unei zile obişnuite.
Îmi fixez privirea în ochii unui străin care încearcă să-mi spună ceva. Clipesc, şi a dispărut. E căzut pe podeaua autobuzului, tremură necontrolat, oamenii strigă înspre şofer şi autobuzul se opreşte. În câteva secunde omul îşi revine, este ajutat să se ridice şi se aşează pe un scaun, puţin debusolat.
– Am rănit pe cineva?
– Pe nimeni, stai liniştit.
– Sunt epileptic, fac crize destul de des. Nu se mai dau medicamente gratuite şi nu am 100 lei să le pot cumpăra.
S-a lăsat o linişte care strigă că viaţa e nedreaptă: să suferi de o boală pe care să nu îţi permiţi să o ţii sub control. O doamnă cam pe la 65 de ani scotoceşte în geantă, scoate o bancnotă de 100 lei şi i-o oferă sărmanului om. El se uită în ochii ei şi începe să plângă.
– Vreau să mor.
– Nu vorbi prostii!
– …Mulţumesc din suflet.
Timpul a îngheţat în acel 385. Pentru un moment, oamenii din jur păreau să fi înţeles că banii pot aduce fericirea doar dacă sunt folosiţi cu intenţia potrivită. Eu am ales să nu uit asta, odată ce am coborât şi uşile s-au închis în urma mea.
Cat de ravasitor..