1 an de Bucuresti

Chiar nu credeam că o să supravieţuiesc aici un an întreg. Îmi adunasem curaj cât să ajung în Bucureşti şi să încep şcoala, după care eram sigură că o să mă întorc plângând acasă la oamenii mei dragi.

catalina marusterDar uite-mă. Sunt tot aici, întreagă şi fără lacrimi în ochi. Mă rog, partea cu lacrimile nu e chiar adevărată – recunosc că am ajutat puţin la creşterea debitului Dâmboviţei de când am venit încoace. În curând încep ultimul an de şcoală (dacă nu mă mănâncă undeva să încep şi doctoratul) şi am un job care îmi place (salutări, 2Parale!). În Bucureşti am cunoscut o grămadă de oameni de treabă, cool, smart, creativi şi prietenoşi – densitatea lor pe kilometru pătrat e foarte mare. Din păcate, tot aici am văzut şi cei mai mulţi oameni trişti, disperaţi, singuri şi pierduţi, în căutare de ajutor. Am început să mă obişnuiesc cu contrastele şi cu discrepanţele dintre mediile sociale, nu mai sunt şocată să văd copii îmbrăcaţi în haine de firmă şi cu Iphone în buzunar, trecând pe lângă alţii amărâţi care se bucură când primesc un covrig. C’est la vie…

Îmi place să cred că eu am rămas aceeaşi. Spun mai des “Pa” decât “Ceau” doar ca să nu mă întrebe oamenii de ce salut în italiană. Încă le mai urez “Noroc” străinilor care strănută, deşi primesc înapoi doar o privire de Cine eşti şi de ce vorbeşti cu mine. Copiii în schimb, sunt la fel peste tot: zâmbesc dacă le zâmbesc şi îmi scot limba înapoi dacă mă strâmb la ei pe stradă.

Mi se pare că sunt aici de foarte multă vreme, deşi a trecut decât un an. În exterior, lucrurile se mişcă pe fast-forward, dar în interior un minut are tot 60 de secunde. Nu ştiu dacă o să îmbătrânesc aici, dar momentan sunt happy. Mi-e şi tare dor, dar mi-e şi tare bine.

One thought to “1 an de Bucuresti”

  1. Tare frumos e Bucureștiul. La fel ca și tine, în primul an credeam că nu o să rezist, însă acum m-am atașat foarte mult de acest oraș.
    Cred că toți cei veniți să-și continuie studiile au ajutat la creşterea debitului Dâmboviţei, însă e atât de frumos să îți aduci aminte de zilele în care plângeai de dorul celor drahi, zile în care ai fi dat orice să fii acasă. Nuștiu cum ție, dar mie îmi place să văd cum progresez, dar sufletul îmi rămâne neschimbat într-un oraș atât de mare și frumos…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.