Primul zbor cu parapanta

M-am lăsat convinsă foarte ușor când mi s-a zis să mergem să ne dăm. Știam că e vorba de o chestie ca un avion, de aripile căruia te ții împreună cu instructorul și zbori lin. Cu o zi înainte de săritură, am aflat că ăla e deltaplan și că parapanta arată altfel. Și că dacă nu e foarte înalt dealul de pe care sari, te dai singur. Am înghițit un pic în sec, dar ce naiba…

Ne-am trezit devreme, ne-am luat bocancii și sandwichurile, am privit spre cer (pentru prima dată în săptămâna aia era înnorat) și am pornit spre Remetea Mică (jud. Timiș). Ne-am întâlnit cu cei 3 foarte de treabă instructori care ne-au explicat despre măsurile de siguranță, selecte, A-uri și tehnici de decolare/aterizare. Au hotărât ca în prima parte a zilei să sărim de pe un deal mai mic, iar după-masa să trecem la ăla mare, dacă nu există probleme.

Cine să zboare primul? Singura fată, bineînțeles. 🙂 M-a echipat instructorul și după ce s-a uitat puțin la mine – Ești cam slăbuță și nu poți fugi singură, o să te trag ca să ai mai multă forță. Mi-am făcut curaj, mi-am luat avânt și am mai auzit doar – Aleargă, aleargă! Uite că zboară… Greu de descris sentimentul. M-am rupt de realitate și am plutit la propriu și la figurat. Adio gravitație și adio probleme sau griji. Din când în când mă trezeam și mai viram stânga sau dreapta, după care visul începea iar… Eram deasupra lumii și simțeam că pot face orice. – E pe locul doi, după dragoste.

Munca în echipă e importantă la aranjatul parapantelor, cărat și echipat – așa se câștigă timp ca să poți sări de cât mai multe ori. După aterizare, venitul înapoi e cam problemă, ți se par kilometri întregi și nicum nu mai ajungi sus. Am o febră musculară cruntă din cauza asta, by the way.

Nu e așa cum pare. E mult mai fain și mult mai puțin înfricoșător decât prima impresie pe care ți-o crează vreun filmuleț de pe Youtube. Așa că… Zboară puiule, zboară!