Am încercat de foarte multe ori să mă schimb, să devin o altă versiune a mea – cea care face alegeri noi și se poate ține de ele. Uneori a funcționat, dar de cele mai multe ori – nu. Fie nu ajungeam deloc în punctul acela magic, plin de entuziasm, în care îți spui propoziția sacră “De azi sunt un alt om!”, fie o rosteam, doar ca să mă întorc după ceva vreme la aceeași versiune învechită, cu coada între picioare.
Sunt o simplă muritoare, așa că în primă fază obișnuiesc, ca mai toată lumea, să mă blamez și să mă simt vinovată că nu am făcut ce mi-am propus. Știu atât de multă teorie, că aș putea scrie o carte despre toate recomandările oficiale prin care să ai viața pe care o visezi (poate că asta e prima ei pagină, cine știe?). Chestia e că uneori sfaturile se bat cap în cap. Sau sunt imposibil de aplicat în contextul meu. Sau și mai rău – au sens, pot fi implementate, însă îmi dau seama că aplicarea lor îmi va transforma viața într-o listă tristă de to do.
Și totuși, în mine zace această curiozitate și dorință greu de stăpânit – vreau să știu care au fost cauzele eșecului și cum aș putea să o ajut pe Cătălina din viitor să îi fie mai bine data viitoare când încearcă. De multe ori vorbesc cu ea și o întreb ce are nevoie – uneori vrea să îi pregătesc ceva de mâncare pentru a doua zi, alteori mă roagă să mă demachiez seara ca să nu se trezească buhăită, cu fața la cearșaf. Conversația decurge și invers – nu uit niciodată să îi mulțumesc Cătălinei din trecut pentru efortul depus pentru mine, cea din prezent.
Trial and error, îmi tot zic. Dar sigur e mai mult de atât. Care sunt factorii care contribuie cel mai mult la acțiunea schimbării și menținerea ei, atunci când amintirea fostei identități te cheamă atât de dulce și îmbietor? Te vrea înapoi și tu trebuie să îi reziști și să rămâi pe poziții, ferindu-te de privirea ei prea familiară.
Ipoteza mea e că unul dintre cele mai importante elemente ale unui proces de schimbare este convingerea sinceră că o poți face, chiar dacă îți va fi greu. Mai științific zis, capabilitatea percepută. Cât de capabilă cred că sunt, în adâncul inimii mele, să duc la îndeplinire ce îmi propun? Cred că o să mă auto-sabotez? Că nu sunt genul de om care face asta? Că am încercat în trecut și voi eșua din nou? Sau am încredere în mine și știu că sunt în stare să o fac? Poate nu din prima sau a doua, dar o să îmi iasă până la urmă.
Mie asta îmi dă putere să mă urnesc – gândul și sentimentul că sunt capabilă să duc la capăt ce mi-am propus. Dar ca să ajung la acest gând pe care să îl și cred…asta e cu totul altă mâncare de pește – un fel de turbot confiat.
Cu asta îmi voi ocupa timpul în următoarea perioadă – cercetând la ceea îi ajută pe oameni să se schimbe, fie ca sunt factori psihologici, biologici, sociali sau culturali. Revin cu vești, poate facem de-o schimbare.