Zilele astea mi-am adus aminte cat e de important sa ne tinem unii pe altii in brate si sa ne dam voie sa ne plangem durerea, fiecare in felul lui. Paradoxal, e unul dintre cele mai pașnice sentimente pe care le-am trait – sa pot sa fiu (si sa arat) ca sunt trista, fara sa fie nevoie sa ascund asta. Acceptarea umanității cu tot ce aduce ea.
Suntem atat de măgari unii cu altii in majoritatea timpului pe care l-am primit, uitam ca am venit din acelasi loc si mergem cu totii impreuna inapoi acolo. Ca nu e nevoie de atatea jocuri, critici, invidii si griji ca nu suntem suficient (de buni). Suntem pe cat de buni ne dam voie sa credem ca suntem.
Momente ca astea ma aduc mai mult cu picioarele pe pamant si cu inima spre cer. Imi dau seama ca încă sunt atat de multe lucruri pe care le fac din frica, in loc sa le fac din iubire și bucurie. Frica de a fi judecată, respinsă, săracă, bolnavă, urâtă, bătrână, incompetentă, slabă, neiubită, fără control. Dar încetul cu încetul, mai dau jos cate una si ajung ușor mai aproape de sufletul meu.